de toamnă .

Straniu cînd știi că ai totul dar simți că de fapt ai – nimic .

   Esența trecutului e prezentă aici lîngă mine , e umbra mea și dispare o dată cu întunericul , atunci cînd sunt și eu absentă , atunci cînd dorm .
     Cînd mi-e dor îmi simt sufletul legat cu kg de pietre ce mi-l trag in prăpastie iar eu din răsputeri  incerc să-l trag după mine , spre lumină , straniu , mi-e dor fără încetare.

Sunt un verb ce nu-și are rostul intr-o propoziție . 

Aici este vorba despre felul cum te vezi tu și felul cum te văd alții , complicat să  te vezi în absența luminii  , să te știi aici dar sa te simți cu totul în altă parte .