Am inteles ca nu este cazul sa strig lumii cit de tare ma doare ,nu pentru ca urasc compasiunea....ci pentru ca tuturor le este P.O.H.U.I.
Imi amintesc de copilarie,realizez ca nu doar eu m-am schimbat...s-a schimbat totul.Prietena din clasa intii imi este acum o...simpla cunoscuta.
Urasc unele zile,sunt atit de monotone.Vreu sa trag plapuma peste mine ,sa ma ascund in dulap,sa tip,sa arunc telefonul in perete,si ma opreste gindul "degraba altul n-o sa-mi cumpare parintii".
Am impresia ca totul si-a pierdut din culoare,si da! s-au intimplat multe...
Pe mine viata m-a invatat sa spun toturor ca-mi este ok...atunci cind explodam in interior de durere.
M-a invatat sa apreciez oamenii dupa felul cum gindesc...nu dupa cum se imbraca.Mi-e imi vine sa arunc cu manualul de limba romana in colega care se uita la fiecare recreatie in oglinda si mai toarna un kg de ruj peste buze.
E greu sa strigi cind nimeni nu te aude...cind nu te aude el de fapt.E greu sa strigi cind te aud toti ...si intervin eu iarasi cu un "el"care nu te mai aude.
Urasc compasiunea,urasc sa aud "lasa ca totul va fi bine",eu stiu asta deja.Dar e ca o pastila contra racelii atunci cind el imi spune"totul va fi bine"si plus la asta ma stringe la piept,luindu-mi gindurile sumbre si gri.Nustiu daca o sa mai fie asa...mereu am gresit cind am dat diagnozul relatiei noastre...totul este aidoma ploii...vine atunci cind nu o astepti...si nici nu stii cit va dura. :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu